În toamna anului 1689, Sfântul Scaun a numit episcop al „popoarelor de rit grec ce se aflau în regatul Ungariei, deci şi pentru sătmăreni, pe grecul Iosif de Camilis, greco-catolic, cu studii la Roma, la data aceea procuratorul general, respectiv provincialul călugărilor basilieni ucrainieni aflaţi în Cetatea Eternă. Sediul noului episcop urma să fie la Muncaci în zona ucrainiană a Ungariei de nord est, unde cu timpul diaceza era formată din parohiile rutene şi după unirea din martie 1697, din peste 140 de parohii unite din părţile româneşti: Bihor, Crasna Sătmar, Solnoc, Chioar şi Maramureş. 
 Acest Iosif de Camilis a decis să apeleze pentru propagarea noului curent religios, la un bun prieten, un călugăr grec de la muntele Athos, care apoi şi-a completat studiile la Roma, pe nume Isaia Sfetagoreţ. Despre el se vorbeşte că ar fi cel care a zidit biserica mănăstirii de la Bixad, loc în care şi-a petrecut ultima parte a vieţii. Asupra morţii sale există mai multe variante, se pare că cea mai aproape de adevăr ar fi cea potrivit căreia, l-ar fi afurist pe un nobil al zonei că ar fi divorţat pentru a se căsători a doua oară, lucru interzis în biserica catolică. Acesta a promis răzbunare, se întoarce în cetate cu câţiva haiduci şi în ucide pe Isaia. Mai mult mănăstirea a fost incendiată şi prădată.
 Alte surse ne prezintă faptul că Isaia a fi primit în dar de la familiile Veres şi Kecskes din Bixad, dealul pe care începe construcţia „Schitului din dosul fagilor” unde şi-a aşezat reşedinţa. Aici el construieşte casa călugărească şi biserica din lemn în care aşează Icoana Maicii Domnului, pictată pe un panou de scândură de lemn de tei, de către pictorul Dionisius. În monografia Mănăstirii Bixad, Clemente Gavriş afirmă despre icoană că este o replică foarte bine executată, intitulată „Salus Populi Romani” – Mântuirea Poporului Romei. Acea icoană este venerată ca ocrotitoare a creştinilor din Roma, foarte veche şi se credea despre ea că ar fi pictată de însuşi Sfântul Evanghelist Luca. Icoana comandată de Isaia a fost sfinţită de Papa Clement al XI-lea şi predată egumenului Bixadului care a aşezat-o la loc de cinste înaintea iconostasului mănăstirii.
 Asupra ctitoririi mănăstirii există şi o legendă, românească, conform căreia icoana a căzut din cer, în pădurea de pe dealul Bixadului, unde a fost găsită de un prunc păcurar. Cele mai multe variante ale istoriei orale ne indică că icoana ,de fiecare dată când era scoasă din pădure, se întorcea singură, printr-o minune, în locul în care a fost găsită iniţial. Astfel s-ar explica şi diferendul dintre cele două comunităţi ale localităţii, care îşi doreau, ca viitoarea construcţie să fie de partea lor. În cele din urmă, prin această întoarcere, de fiecare dată, la locul iniţial, s-a decis ca biserica, să fie ridicată în respectivul loc în pădure. Această legendă se poate confunda foarte uşor şi cu alte apariţii ale altor icoane, de exemplu subiectul este foarte asemănător şi în ceea ce priveşte icoana de la Mănăstirea Nicula, judeţul Cluj.
 Biserica actuală din interiorul mănăstirii are o mare perioadă de înflorire în secolul XX. Aici a existat inclusiv o editură unde se tipăreau cărţi sfinte, străbunicii noştri având cărţi editate în limba română, chiar înainte de Marea Unire de la 1918. Apoi în deceniile care au urmat măreţului eveniment s-a cristalizat tot mai mult ideea de pelerinaj la mănăstire, mai ales în luna august, când în data de 15 creştinii sărbătoresc Adormirea Maicii domnului.